Nimic usor in conversatiile noastre…

Binenteles ca nu v am vorbit despre familia mea pana acum. Simt ca nu mai am cum sa aman acest subiect.  Unii dintre voi ati putea sa deveniti violenti si sa mi mazgaliziti cu markerul blogul atat de frumos ornat cu chestii roz de catre mine.

Cuvantul care caracterizeaza cel mai bine relatiile si atmosfera din familia mea este asta: incrancenare. Se iubeste incrancenat si intens, certurile se traiesc la maxim, tacerea e o tacere groasa si plina de intelesuri…si mai ales periculoasa…

In toata reteaua asta de lasere din priviri care ziiiit-aie nenincetat nimeni nu scapa neatins. Cred ca nici femeia-pisica  n ar rezista mai mult de 3 minute.

De exemplu intr-o discutie -lejera, de vara, la o cafea – se intalnesc cel putin doua din urmatoarele teme de discutie: iadul, pacatul, pedeapsa, moartea in chinuri, chinul vesnic, pedeapsa (partea a 2a), moartea cuiva drag (din cauza ta), nefericirea pe pamant, cea vesnica si cea exact din momentul mortii, regretele sau in cel mai bun caz, cainta continua.

De aici vin, aici ma intorc. Misterele vietii de afla in mainile si gurile noastre. Am schimba toata lumea daca ne ar da voie. Dar nu pe noi.

 

 

Ponei, acadele si TEAMBUILDINGURI

Ep III:Teambuildinguri

De fapt anterioarele doua articole, filosofice, dragute, nu inseamna mare lucru. Sunt de fapt bataile de toba pentru articolul adevarat. Asadar: doua articole nu neaparat adevarate ca pregatire pentru articolul fara indoiala adevarat.

Vestea mea este ca mi am facut firma. Impreuna cu doua asociate (cat de tare suna asta ca inceput de propozitie: “Eu, impreuna cu asociatele mele…”? ) am pus bazele instutiei cu numele NEW WAVE EVENTS. La noi in firma, pretuim vocalele…da! Vocala saptamanii este E, vocala fruntasa si foarte muncitoare care ne a adus deja contracte de la 3 consoane.

 Nu, nu am renuntat la poveste ca sa mi pregatesc degetele sa numar banii. Nu, nu. Voi face povesti in timp ce numar banii. Deja ma antrenez cu bani de monopoly pe discul lui Ispirescu.

Vorbind in limbajul disney, firma mea (noastra, fetelor, noastra…) va crea povesti pe care oamenii le vor trai. Povestitorul-trainer va lipsi si veti fi lasati pe cont propriu in lumea asta noua, plina de indicii, pe care trebuie sa o descurcati voi. Omul de langa voi ar putea sa fie omul meu, desenul de pe asfalt ar putea sa fie harta voastra de iesire din labirint, la sfarsitul zilei aflati sau nu secretul, depinde numai de voi.

Vorbind in coduri CAEN vom organiza evenimente, si mai precis teambuildinguri. Lucru de care ma ocup de ceva timp deja. Viziunea mea va matura penibilele joculete despre incredere si comunicare si va ridica standardul domeniului.

Am inceput deja: primul nostru teambuilding s a intamplat  acum 2 saptamani si deja urmeaza altele 2. Bineneteles ca zic asta ca sa pot sa oftez extenuata atunci cand ma veti suna sa  ma rugati-rugati-rugati sa va organizez teambuildingul. Si sa rasfoiesc langa receptor filele agendei goale ca sa para ca abia va gasesc loc. Promit sa folosesc toate trucurile ieftine: bazati va pe asta.

Acum nu ramane decat sa mi urati mult-mult-mult succes si in caz ca dau faliment intr un an sa dati -impreuna cu mine- vina pe sistem.

Multumesc.

 

 

PONEI, acadele si teambuildinguri

Noua mea filosofie de viata se bazeaza pe aceste 3 coordonate. Sa va explic…

Episodul I  “Poneiul”

Cand eram mica, tatal meu a venit acasa, m a luat in brate si mi a soptit ca ma iubeste mult. Emotionata, i am soptit si eu la ureche: “Atunci imi cumperi un ponei?” A zis Da.

Nu mi a cumparat nimic. Nu i a pasat ca i facusem deja culcus pe balcon. Nu l a intersat tristetea din ochii mei cand ma uitam la serialul cu Black Beauty. Nu l-a interesat alergia pe fond nervos care a erupt cand mi am dat seama ca nu mi va lua niciodata nici copita de ponei. Mi-a frant, cu salbaticie, sufletul fragil.

Multi, multi ani mai tarziu iata ma aici, tot fara ponei si cu o mare ruptura de inima care nu se mai vindeca

Daca suntem sinceri cu noi insine toti traim, de fapt, viata dupa ponei. Si tot ce facem, e doar o perpetua incercare de a compensa acest gol in forma de ponei din inima noastra.

Eu, balsamul pentru inimile voastre ranite si raspunsul la rugaciunile voastre repetate si neraspunse sunt aici sa va ofer tocmai poneiul de care aveti nevoie.

Trebuie doar sa descoperim – impreuna, cum altcumva – care este poneiul din viata voastra.

[va continua]

Despre importanta magazinului Ikea

Vizavi de biroul nostru se construieste. Stiu asta dupa sunetul melodios de pickhammer care se imbina cu muzica data la maxim de pe computerul Alexei. Aceesi muzica, aceeasi melodie pe repeat. Are cuvinte grele si deci studiem problema indeaproape. Sintactic, morfologic, filosofic si – cum, nu- muzical. Oamenii nu mai stiu sa disece cum trebe o melodie.

Desupra apartamentului meu se renoveaza. Stiu asta pentru ca de la 6 dimineata nu mai stiu nici sa visez. La 09.00 ma trezesc cu o durere de cap pretioasa pe care o cultiv intens de a lungul zilei. O intetesc, o numesc si o iubesc. Azi durerea mea de cap se numeste Surubelnita. Doamna Surubelnita. Sau Delia.

In mine se construieste. Desi nu pare ca se intampla nimic constructiv in mijlocul haosului si nebuniei in care am ales sa traiesc, ati fi uimiti ce 5 minute profunde si revelatoare petrec inainte sa adorm epuizata la 3 dimineata. Imi traiesc viata pe care mi am ales o. Ca la Ikea. Am vizitat tot, am incercat o parte, am notat ce ma interseaza iar acum merg cu caruciorul sa mi iau cutia aleasa sa merg cu ea acasa. E ceea ce mi se potriveste, pretul e bun, se potriveste cu restul camerei. Nu e ultima fitza in stil feng shui care te da pe spate cu efectul 3-d pe care il da camerei. Dar e ceva ce intr un context bun poate fi genial. Ei bine, la naiba, eu sunt contextul bun. Intotdeauna. Catalizator, domle, asta sunt.

Dar vom mai vorbi despre asta mai incolo…

Prea moale.

Ma zbat intre a mi fi bine pe cont propriu, in lumea mea si a alege sa ma bat cu cefe si personalitati straine. O atitudine foarte putin hippy de altfel. Si foarte obositoare. Am cautat linistea in ultimul timp si am gasit o in oameni, carti si locuri. Acuma, ca i Luni, si am reintrat in lumea reala, trebe sa mi ies din lilniste si sa intru in Smart Mode.

Alerta, zic. Si desteapta. Si precauta. Si muult simt al umorului.
Nu pompeaza inca injectia pe care mi am facut o adineauri, dar si cand va pompa… brici!

Fug sa vad ce e cu cafeaua aia, cred ca asta imi lipsea… Cafeaua magica, de la capatul curcubeului…

See you on the other side!

Gadgets Shmadgets

M am inrait.

Beau suc de rosii cu o privire feroce. Ma sterg la gura uitandu ma fix in ecran.
Imi tremura nervoase mainile pe tastatura. Fixez mobilul cu ochi iscoditori de ii patrund pana in semesuri. Imi terorizez imprimanta incat printeaza necontrolat “test pages”pe ea de frica.

Interfonul tremura speriat in spatele meu. Stie ca i vine si lui randul…

Azi ma port urat cu aparatura electronica. O lectie de viata ca de la om la masina. Asa ca tineti va blackberry-uririle, ifonurile, laptopurile, gps-urile, ipodurile, mp3 playerele, la naiba- chiar si pacemakerurile- departe de mine, ca nu raspund de propriul meu comportament. Numai sa aud o melodie polifonica amuzanta in autobuz si sar cu picioarele pe masinarie.

Tehnologie marsava care incearca sa ne fure vietile!

O zi buna! Ma gasiti pe mobil.

E oficial. E o zi de rahat. Totul merge cum vrea sa mearga. Nu cum zic eu. Si uite-ma cum pierd controlul.

E oficial. E o zi de rahat. Totul merge cum vrea sa mearga. Nu cum zic eu. Si uite-ma cum pierd controlul.

Cica diferenta dintre om destept si unul si mai destept este cel ca, cel din urma, accepta cantitatea aia de haos ca ceva normal. Si se bucura de ea, si profita de pe urma.

Asta nu ma face decat sa decid ca nu voi mai citi teorii despre oameni destepti, mai destepti si despre viata. Rahaturi motivationale cu coperti frumoase cu preturi de marketing care se termina in ,99! Nu le mai fac vanzari, nu mai scriu despre ele si arunc cu oua in geamurile editurilor.  Si apoi dau vina pe haos. “N am fost eu, a fost haosul.” O sa mi inventez un prieten imaginar pe care il cheama Haos si care – cand cedeaza nervos- face porcarii la oameni buni si oameni rai, si celor medii care nu se pot nici macar decide daca sunt buni sau rai.

Pai de ce nu se pot decide? De ce isi inventeaza prieteni imaginari care sa fie niste jigodii pentru ca ei nu pot??? Care sa si ucida colegii, sa minta, sa fure, sa insele si sa manipuleze.

Si pentru ca am cedat nervos si va urasc pe toti la gramada as vrea sa va rog sa va aliniati ca sa va pot uri in ordine si buna intelegere. Ca nu mai merge asa…

misa emo

s a votat. am fost si eu de cateva ori -succesiv – o idee mai profunda decat de obicei, am strans niste lacrimi si niste aprecieri de la cine nu trebuia si hopa: sunt emo.

punkeri rai, ce sunteti…nu mai dati.

Update

Intalnesc din ce in ce mai multi oameni terifiati de singuratate. Constienti si ne-inhibati de slabiciunea asta. Care slabiciune, ma intreaba ochii lor. Exprima tot, discuta tot, arata tot. Le danseaza sufletele la bara. Ma holbez la ei. Le bag banconte la pojartier. Nici nu observa, le e natural sa fie asa. Le crapa sufletul si mintea de sanatate.

La mine se aduna lucrurile pe care nu le mai pot spune tuturor. I am impartit in liste. Aia de trebe sa stie unele si nu altele. Aia de trebe sa stie altele. Aia de trebe sa nu stie nimic. Aia de trebuie sa stie ce vor ei sa stie. Aia de trebe sa stie ce vreau eu sa creada. Ma cam incurc in liste. Nu mai e o varianta sa stie toata lumea totul.

Dar cand ma opresc – ca acum- si ma adun ca sa ma re-cunosc si poate sa ma reimprietenesc cu mine, imi dau seama ca m am ocupat prea mult de liste si prea putin de mine. Am asteptat de la mana de oameni pe care ii iubesc sa mi demonstreze ca se pot schimba, ca pot fi mai mult, ca s ar lupta pentru ce conteaza. Dezamagita, am ales eu ce nu coneaza. Dar de ce le pasez lor responsabilitatea? Ce proasta am fost. Slaba. Si bunatatea excesiva tot slabiciune e. Si soiul ala de sacrificiu ce te aduce in pragul frustrarilor. Oamenii rai si egoisti sunt la fel de periculosi ca oamenii vesnic buni si saritori.

M am dezis teribil de mine in ultimul timp. Din Maica Teresa mode e doar un pas ca sa ajungi in Bitch mode.

Un om destept, dar deprimat, zicea odata ca poate lucrurile bune pe care le am oferit sau pe care le-am aruncat din noi nu se mai regenereaza. Nu se mai intorc. Daca suntem niste baterii vorbitoare e de rau. Si foarte de cacat. Toate updateurile pe care le am facut la noi, ne indeparteaza sau ne calesc?

Imagine de lume perfecta: sa renunt la neincrederea in oameni, sa idealizez bunatatea, sa mizez pe cele frumoase. Sa traiesc ne protejat. Imi tremura inima cand aude prespectiva asta. Proasta mica. Si voua va tremura. Pot jura ca un moment cinismul cronic care va ajuta sa traiti s a facut nevazut. Fiti pe pace, se intoarce in cateva secunde. Probabil in commenturi. Si la mine, asa ca nu va hazardati sa ni le masuram.

Din fericire am pastrat un pic din copilul initial in mine. Copilul ala mai crede ca alea bune se intorc.