Ponei, acadele si TEAMBUILDINGURI

Ep III:Teambuildinguri

De fapt anterioarele doua articole, filosofice, dragute, nu inseamna mare lucru. Sunt de fapt bataile de toba pentru articolul adevarat. Asadar: doua articole nu neaparat adevarate ca pregatire pentru articolul fara indoiala adevarat.

Vestea mea este ca mi am facut firma. Impreuna cu doua asociate (cat de tare suna asta ca inceput de propozitie: “Eu, impreuna cu asociatele mele…”? ) am pus bazele instutiei cu numele NEW WAVE EVENTS. La noi in firma, pretuim vocalele…da! Vocala saptamanii este E, vocala fruntasa si foarte muncitoare care ne a adus deja contracte de la 3 consoane.

 Nu, nu am renuntat la poveste ca sa mi pregatesc degetele sa numar banii. Nu, nu. Voi face povesti in timp ce numar banii. Deja ma antrenez cu bani de monopoly pe discul lui Ispirescu.

Vorbind in limbajul disney, firma mea (noastra, fetelor, noastra…) va crea povesti pe care oamenii le vor trai. Povestitorul-trainer va lipsi si veti fi lasati pe cont propriu in lumea asta noua, plina de indicii, pe care trebuie sa o descurcati voi. Omul de langa voi ar putea sa fie omul meu, desenul de pe asfalt ar putea sa fie harta voastra de iesire din labirint, la sfarsitul zilei aflati sau nu secretul, depinde numai de voi.

Vorbind in coduri CAEN vom organiza evenimente, si mai precis teambuildinguri. Lucru de care ma ocup de ceva timp deja. Viziunea mea va matura penibilele joculete despre incredere si comunicare si va ridica standardul domeniului.

Am inceput deja: primul nostru teambuilding s a intamplat  acum 2 saptamani si deja urmeaza altele 2. Bineneteles ca zic asta ca sa pot sa oftez extenuata atunci cand ma veti suna sa  ma rugati-rugati-rugati sa va organizez teambuildingul. Si sa rasfoiesc langa receptor filele agendei goale ca sa para ca abia va gasesc loc. Promit sa folosesc toate trucurile ieftine: bazati va pe asta.

Acum nu ramane decat sa mi urati mult-mult-mult succes si in caz ca dau faliment intr un an sa dati -impreuna cu mine- vina pe sistem.

Multumesc.

 

 

PONEI, acadele si teambuildinguri

Noua mea filosofie de viata se bazeaza pe aceste 3 coordonate. Sa va explic…

Episodul I  “Poneiul”

Cand eram mica, tatal meu a venit acasa, m a luat in brate si mi a soptit ca ma iubeste mult. Emotionata, i am soptit si eu la ureche: “Atunci imi cumperi un ponei?” A zis Da.

Nu mi a cumparat nimic. Nu i a pasat ca i facusem deja culcus pe balcon. Nu l a intersat tristetea din ochii mei cand ma uitam la serialul cu Black Beauty. Nu l-a interesat alergia pe fond nervos care a erupt cand mi am dat seama ca nu mi va lua niciodata nici copita de ponei. Mi-a frant, cu salbaticie, sufletul fragil.

Multi, multi ani mai tarziu iata ma aici, tot fara ponei si cu o mare ruptura de inima care nu se mai vindeca

Daca suntem sinceri cu noi insine toti traim, de fapt, viata dupa ponei. Si tot ce facem, e doar o perpetua incercare de a compensa acest gol in forma de ponei din inima noastra.

Eu, balsamul pentru inimile voastre ranite si raspunsul la rugaciunile voastre repetate si neraspunse sunt aici sa va ofer tocmai poneiul de care aveti nevoie.

Trebuie doar sa descoperim – impreuna, cum altcumva – care este poneiul din viata voastra.

[va continua]

Gadgets Shmadgets

M am inrait.

Beau suc de rosii cu o privire feroce. Ma sterg la gura uitandu ma fix in ecran.
Imi tremura nervoase mainile pe tastatura. Fixez mobilul cu ochi iscoditori de ii patrund pana in semesuri. Imi terorizez imprimanta incat printeaza necontrolat “test pages”pe ea de frica.

Interfonul tremura speriat in spatele meu. Stie ca i vine si lui randul…

Azi ma port urat cu aparatura electronica. O lectie de viata ca de la om la masina. Asa ca tineti va blackberry-uririle, ifonurile, laptopurile, gps-urile, ipodurile, mp3 playerele, la naiba- chiar si pacemakerurile- departe de mine, ca nu raspund de propriul meu comportament. Numai sa aud o melodie polifonica amuzanta in autobuz si sar cu picioarele pe masinarie.

Tehnologie marsava care incearca sa ne fure vietile!

O zi buna! Ma gasiti pe mobil.

Recomandarea mea

Heavy Rotation

Lipsa de sens incepe sa sape in tine. Sa sape in noi. Si daca esti sincer, nu poti da vina pe nimeni afara de tine. Te lupti cu tine, te lupti cu gandurile, te lupti cu timpul. La pauza sunteti la egalitate. La final, pierzi. Dupa un timp te obisnuiesti sa pierzi, incerci doar sa faci reprizele mai lungi. Daca esti sincer, tanjesti. Habar n-ai dupa ce exact. Daca iti lipseste ceva, tanjesti dupa acel ceva. Daca ai din toate, tanjesti la fel. Faci eforturi sa pierzi ceva ca sa tanjesti logic. Daca esti sincer si obosit, disperi. Te urasti pentru asta. Te simti deosebit in felul ala singuratic, lipsit de magie. Abia astepti lumina urmatoarei zile, primul apel pe telefon, prima complicatie, prima victima. Nu incetezi niciodata sa te victimizezi. Apoi…iti razi de tine si de toate astea. Apoi ti e bine. Apoi esti stapanul universului. Te joci. Razi mult. Esti genial. Conduci. Inventezi competitia. Inventezi regulile. Inventezi reprizele, pauza dintre ele, adversarii, fluierul, pe tine, gandurile si timpul. La sfarsit inventenzi sensul. Il pierzi.

Afla al cui e cucul…

Saptamana asta e al Alexei. 

Placerea vorbei rele

Asa a inceput. Cu reactii violente. Ale lor. Si cu realizarea ca oamenii prefera sa zica ceva rau-urat decat sa zica ceva rau-frumos sau sa nu zica nimic. Pentru ca pot. Sau pentru ca atata pot.

Prima mea reactie a fost sa alerg catre depozitul de armament, sa le arat ca “sa vedeti cum pot eu, copilasi…”. Dar nu. Pe la jumatea drumului gena non-violenta a bunicii mele-pictorita- a pulsat.

Si am inceput sa si gandesc:

In primul rand: ce ma motiveaza pe mine? Reactiile celor din jur? Daca da, atunci sunt mancata, pentru ca rata de crestere a numarului prietenilor mei va fi intotdeauna mai mica decat nasterile de oameni noi. da, e un pic prea mult zis. si da, stiu ca nu exista nasteri de oameni vechi. Daaar, pe undeva am dreptate. Nu ma pot hrani din ce zic ei, pentru ca mor. Jignirile ma vor distruge. Complimentele se vor termina.

In al doilea rand: totusi, ce ma motiveaza pe mine? Ei bine, am un plan. Am o agenda, am un vis. Nu i unul maret, de data asta nu vreau sa schimb lumea. Treaba ei cum se descurca, pe mine m a pierdut de pe baricade. Dar vreau sa creez ceva. Ceva ce oamenii au nevoie (asta e importanta…) Si nimic nu trebuie sa ma abata de la planul meu. Sa mi l modeleze, da. Nu sa ma opreasca.

In al treilea rand. Or fi ei linistiti, oamenii care se pastreaza in spate, la adapost, tot timpul. Si care din cand in cand doar arunca cu rosii spre cei din fata reflectorului. Dar la mijlocul vietii, cine o sa aiba criza de identitate? Cine o sa si ia masina sport, amanta si o sa creada in extraterestii pentru ca nimic nu are sens? Eu doar o sa fac ulcer. Mare chestie…

Si in al patrulea rand: inca o critica si va joc in picioare, maaaah! (la microfon: gena bunicului meu-veteran de razboi)

Inca un alt blog patetic?

Din toata inima: DA! Nu va mint, am mai multe probleme decat aveti voi celule in corp si am de gand sa vorbesc despre ele aici. Pe larg si pe mediu, mai niciodata pe scurt.

Fetele care scriu pe bloguri au fost acuzate de tot felul de apucaturi emo: ca scriu deprimant, ca vorbesc numai de dragoste, ca s jalnice… Va jur ca nu o sa incerc nimic mai mult.

Sunt trista des. Voi scrie despre tristetea mea.

Am suferit din dragoste. Voi scrie despre dragoste si suferinta.

Chiar acum ma doare, gandindu ma la inutilitatea vietii.

Va voi plange in hohote pe umar. Si voi veti sta. Ba chiar, si subliniati acest rand cu carioca pe ecran: va va placea.

Da, de asta l am facut!

Va iubesc!