Pe balcon in noaptea asta mi am propus un exercitiu de constientizare a prezentului. Uitasem ca secretul e sa traiesti clipa intens, atent la tot ce se intampla in jurul tau, ca asta e singurul mod de a trai real si in prezent. Asa ca, am inceput sa ma concentrez la copacii din fata casei, la fiecare miscare lina a crengilor, la frunze, la ritmul lor, la logica lor de plante. Un minunt mai tarziu ma simteam deja una cu ei, eram in armonie cu tot ce ma inconjoara. In momentul ala, un lucru ciudat s a intamplat: copacii au inceput sa se zbata puternic miscati de vant. Se miscau atat de puternic incat am realizat ca daca s ar fi rupt, o creanga mai puternica m ar fi putut strivi… Senzatia de pericol mi s a scurs in sange. M am descoperit amenintata, expusa, vulnerabila, la cheremul unor forte independente de mine.
A fost teribil.
Forta, forta nu e in noi. Este si in noi, dar intr o cantitate atat de mica incat e aproape penibil. Avem cuvinte si vointa sa influentam si realizam, dar in esenta suntem jignitor de fragili. Daca noi suntem dumnezeu, lumea e in mare rahat. Plus ca sentimentul de groaza pe care l am trait cand m am gasit fata in fata cu forta ilogica si bruta a unei furtuni mi-a anulat orice posibilitate de a fi centrul univerusului.
Puteam sa dorm in timpul asta. Sunt atat de obosita in ultimul timp. Am avut atatea de rezolvat, atatea conflicte dureroase si inutile, atatea lucruri de care sa tin cont, atatea pentru care sa ma lupt si sa le sacrific. In 2 ore oricum trebuie sa ma trezesc si deja simt viitoarea suferinta matinala. Puteam sa fac asta si sa pierd momentul, sa pierd concluziile.
Ne restrangem din ce in ce mai mult: la granitele tarii noastre, in mica noastra lume sociala, ne cuibarim in interiorul nostru. Ne straduim o viata sa devenim dumnezei peste universul nostru: mana de prieteni si cunostiinte care simtim ca ne apartin: ei si povestile lor. In tot timpul asta uitam ca supusii nostri sunt si ei pseudo-dumnezei peste lumea lor, care ne contine. Si noi si ei avem nevoie sa detinem. Informatii, sentimente, decizii, tot ce poate fi detinut.
Ne am pierdut rau. Eu cel putin in ultimul an m am pierdut in dorinte mici si ambitii mari, si uitam ca de fapt constienta e cea mai mare putere a noastra; e singura posibilitate sa ajungem la adevar. Am inteles ca – in fapt -credinta reala e cea care porneste de la momentul lucid, restul de fapte si minuni sunt doar urmari. N am intalnit nici un om habotnic fericit.
Si in tot timpul asta, urmarim de la masa din colt spectacolul cu care oameni mai destepti ca noi ne pacalesc. Si radem, radem ca tampitii.
