Lipsa de sens incepe sa sape in tine. Sa sape in noi. Si daca esti sincer, nu poti da vina pe nimeni afara de tine. Te lupti cu tine, te lupti cu gandurile, te lupti cu timpul. La pauza sunteti la egalitate. La final, pierzi. Dupa un timp te obisnuiesti sa pierzi, incerci doar sa faci reprizele mai lungi. Daca esti sincer, tanjesti. Habar n-ai dupa ce exact. Daca iti lipseste ceva, tanjesti dupa acel ceva. Daca ai din toate, tanjesti la fel. Faci eforturi sa pierzi ceva ca sa tanjesti logic. Daca esti sincer si obosit, disperi. Te urasti pentru asta. Te simti deosebit in felul ala singuratic, lipsit de magie. Abia astepti lumina urmatoarei zile, primul apel pe telefon, prima complicatie, prima victima. Nu incetezi niciodata sa te victimizezi. Apoi…iti razi de tine si de toate astea. Apoi ti e bine. Apoi esti stapanul universului. Te joci. Razi mult. Esti genial. Conduci. Inventezi competitia. Inventezi regulile. Inventezi reprizele, pauza dintre ele, adversarii, fluierul, pe tine, gandurile si timpul. La sfarsit inventenzi sensul. Il pierzi.
Arhiva pentru februarie, 2008
Placerea vorbei rele
februarie 16, 2008Asa a inceput. Cu reactii violente. Ale lor. Si cu realizarea ca oamenii prefera sa zica ceva rau-urat decat sa zica ceva rau-frumos sau sa nu zica nimic. Pentru ca pot. Sau pentru ca atata pot.
Prima mea reactie a fost sa alerg catre depozitul de armament, sa le arat ca “sa vedeti cum pot eu, copilasi…”. Dar nu. Pe la jumatea drumului gena non-violenta a bunicii mele-pictorita- a pulsat.
Si am inceput sa si gandesc:
In primul rand: ce ma motiveaza pe mine? Reactiile celor din jur? Daca da, atunci sunt mancata, pentru ca rata de crestere a numarului prietenilor mei va fi intotdeauna mai mica decat nasterile de oameni noi. 
da, e un pic prea mult zis. si da, stiu ca nu exista nasteri de oameni vechi. Daaar, pe undeva am dreptate. Nu ma pot hrani din ce zic ei, pentru ca mor. Jignirile ma vor distruge. Complimentele se vor termina.
In al doilea rand: totusi, ce ma motiveaza pe mine? Ei bine, am un plan. Am o agenda, am un vis. Nu i unul maret, de data asta nu vreau sa schimb lumea. Treaba ei cum se descurca, pe mine m a pierdut de pe baricade. Dar vreau sa creez ceva. Ceva ce oamenii au nevoie (asta e importanta…) Si nimic nu trebuie sa ma abata de la planul meu. Sa mi l modeleze, da. Nu sa ma opreasca.
In al treilea rand. Or fi ei linistiti, oamenii care se pastreaza in spate, la adapost, tot timpul. Si care din cand in cand doar arunca cu rosii spre cei din fata reflectorului. Dar la mijlocul vietii, cine o sa aiba criza de identitate? Cine o sa si ia masina sport, amanta si o sa creada in extraterestii pentru ca nimic nu are sens? Eu doar o sa fac ulcer. Mare chestie…
Si in al patrulea rand: inca o critica si va joc in picioare, maaaah! (la microfon: gena bunicului meu-veteran de razboi)
Prima emisiune…
februarie 16, 2008Prima emisiune care se apropie de ce vreau eu de la o emisiune. Visul meu de o viata de a ajunge fata de la meteo s-a implinit. Sunt intr-o nirvana nesfarsita. Mi am promis sa muncesc mai mult, sa fiu mai atenta la detalii, sa nu mai traiesc asa mult intre imaginile din capul meu.
Am incheieturi pline de stampile din cluburi. Promovare pentru emisiune. Sacrificii. Am imbatranit. Nu ma conectez cu pustanii cu bluze cu stelute/capete de mort. Simt ca nu pierd nimic
Uitati va la filmulet, laudati l, laudati ma, da ti massuri in mess, promovati l pe unde trebe. Vreau sa ajung odata celebra, bogata, adorata, si sa ma intorc in cartierul meu natal si sa zic HAH! si sa le dau cu DVD ul in cap copiilor din bloc care radeau de mine ca nu ies niciodata afara.
Cand psihologul tau are probleme.
februarie 9, 2008Usor de observat, consiliere-degeaba a luat o pauza. S a inchis tejgheaua. Am strans fotoliul. Am acoperit oglinda in care trebuia sa ti repeti ca esti o fiinta pretioasa. Pamantul a tras o lunga gura de aer. In timpul asta lumea s a facut si refacut de cateva ori. Aerul a iesit si noi ne am pus din nou in miscare. Exact ca inainte.
Mi a murit un prieten. Nu vizibil. A murit doar in mine. Il tineam pe ventilatie artificiala de ani buni deja. Pompam oxigen in el ca sa existe, bagam perfuzii noi, schimbam asternuturile. Il voiam in viata. Il voiam langa mine. A fost un gest de o bunatate incredibila sa il deconectez. Fata de mine. Pentru ca nu mi putea raspunde. Fata de el. Pentru ca ii eram -inutil- sursa unei existente fara sens.
Mi a murit un prieten. Am plans, pentru ca a fost un timp cand ma confundam cu el. Am fost trista pentru ca renuntam la mine, cea de atunci. Si mi e drag de mine-de-mai-demult. Dar pana la urma a trebuit sa aleg intre viata mea si viata lui. Si am preferat sa tai cordonul, sa l las sa sangereze si sa moara.
Si nu regret.
Va promit ca el n a simtit nimic, ca ziua i-a fost ca de obicei, ca inca umbla, ca inca spune bancuri si bea vin. Dar, in alta lume, e la 2 metri sub pamant. Nemiscat si senin.
Vesnica pomenire.
Mai tarziu in aceasi zi: Georgiana s a gandit ca tot ce lipseste postului meu este o melodie deprimata. O atasez si merg sa incerc sa mi rup gatul aruncandu-ma de pe aragazul deschis in streangul de langa cutiile goale de medicamente. Draga Georgiana: nici nu stiu cum sa ti multumesc…
Chiar si mai tarziu in aceasi zi: nu pot sa ma hotarasc care parte din videoclip ma frange vizual mai tare: cand isi scoate monstrul pietricele din prohab sau cand danseaza baietii ca in titanic inecandu se. aaa!!! innebunitor.
